În 1967, când s-a lansat The Velvet Underground & Nico, albumul făcea parte dintr-o continuitate culturală, alături de poezia Beat, pop art și cinematografia franceză a Noului Val, curente care au eliminat miturile legate de expertiză și au pus arta în mâinile oricui dorea să o practice. Sound-ul poate fi zgomotos și combativ („European Son”, „The Black Angel’s Death Song”), dar poate fi și dulce („I’ll Be Your Mirror”). Iar în momentele când subiectul e dificil, trupa nu încearcă să fie misterioasă („Heroin”, „I’m Waiting for the Man”).
Brian Eno a avut dreptate când spunea că deși albumul nu s-a vândut în multe exemplare, toată lumea care l-a cumpărat și-a făcut trupă. Desigur, el se referea la influența pe care a avut-o muzica aceasta. Dar ar fi putut la fel de bine să se refere la atitudinea cu care a fost creat albumul: Lou Reed și trupa sa nu sunau neapărat ca niște artiști obișnuiți, dar nici ca niște profesioniști. Și într-o perioadă în care contracultura americană se îndrepta spre psihedelic, fenomenul Summer of Love (Vara Dragostei) și vise vagi despre cum ar putea fi lumea, ei au adoptat o sinceritate care sună și astăzi revoluționar.
